Carte de despartire

                Draga mea, încep prin a-ţi spune că te-am iubit şi pentru o vreme ai fost totul pentru mine. Tu erai sfetnicul meu. Oriunde mergeam, te luam şi pe tine. Sfaturile tale îmi păreau pline de înţelepciune şi te ascultam în toate. M-am supărat puţin când s-au mutat la noi prietenele tale, dar erau aşa de înţelepte şi pline de şarm... încât le-am acceptat imediat. Cu voi alături, mă simţeam cel mai inteligent om de pe Terra.

              Însă, de la o vreme am observat că toţi cei apropiaţi mă ocoleau, dar te aveam pe tine şi nu mă interesau ceilalţi. Datorită ţie mi-am dat seama că toţi sunt proşti şi că nu e bine să fiu văzut în preajma lor.

                 Toate astea până într-o zi când am întâlnit-o pe EA. Eram pe stradă şi am simţit o mână pe umăr. M-am întors. Era EA! S-a apropiat de urechea mea şi mi-a spus despre tine. Mi-a spus adevărul: mi-a spus că sunt mulţi prinşi în mrejele tale, că nu-s singurul, şi că tu nu poţi iubi. Mi-a mai spus că de fapt sfaturile tale sunt doar pentru a râde de cei pe care îi prinzi în plasa ta. Şi  întotdeuna le aduci şi pe prietenele tale cu tine şi faceţi mult rău.

              De aceea draga mea PROSTIE, îţi scriu această carte de despărţire, nu vreau să mai faci parte din viaţa mea. Mă despart de tine, şi te rog să le iei şi pe prietenele tale, Mândria, Lenea şi Minciuna, şi să nu vă mai întoarceţi niciodată. Nu mai sunteţi binevenite în casa mea.

                 În inima mea acum e loc doar pentru EA. Încă-i mai simt parfumul. După întâlnirea cu EA, mi-a spus să o caut şi-a plecat. De atunci o caut mereu, dar tot ce am găsit e urma parfumului EI...

                                                                         Cu stima, Taranu

Ce-am fi fără amintiri?

              Creierul nostru stochează tot cea ce am trăit şi învăţat. Locul unde sunt depuse aceste informaţii îl vom numi “folderul cu amintiri”. De câte ori  facem ceva, creierul accesează acest folder şi în funcţie de informaţia stocată acolo, vom şti să facem acel “ceva”, îi vom şti denumirea etc.

              Ce s-ar întâmpla dacă, la un moment dat, creierul nu ar mai putea accesa acest folder?

              Am ajunge ca un nou-născut blocat într-un corp de adult. Nu am şti absolut nimic. Nu am şti să ne încalţam, să mâncăm nici măcar cine suntem. Şi dacă am primi o educaţie total diferită de cea anterioară, am deveni o cu totul altă persoană: cu alte gusturi, cu alţi prieteni, alte credinţe şi principii.

               Alzheimer e o astfel de boala care împiedica creierul să acceseze “folderul cu amintiri”, uitând încet de tine.

               Ce-am fi fără amintiri?  Nu ştiu ce-am fi, se poate doar intui, dar ştiu sigur ce nu am fi:

                   Nu am mai fi noi……

               Aşă că, dragii mei, bucuraţi-vă de fiecare amintire şi de orice lucru învaţat şi muţumiţi Celui de sus, pentru că încă reuşim să accesam "folderul cu  amintiri".

"Ce faci ?"

Mă aşteaptă o săptămână plină de formalităţi. Mă duc la nunta sorei mele unde cu siguranţă acestea vor curge de vor umple paharul, care apoi va da peste el.

În topul formalităţilor stupide se află întrebarea:"Ce faci ?" si bineinteles variaţiile ei : "ce mai faci ?" (adică, ce-ai mai făcut de la ultima mea întrebare stupidă), "cum o mai duci?" etc. Dacă circumstanţele mă forţează spre asemenea formalitaţi prefer sa folosesc întrebarea "cum esti ?" care mi se pare( din motive, evident, subiective) mai puţin stupidă. Tocmai din cauza bagajului de futilitate şi ridicol cu care vine întrebarea consider salutul o necessitate, pentru că, acesta poate înlocui o comunicare ipocrită. În loc de întrebare :”ce mai faci ?”, răspuns : “uite, frec menta " ,discuţia se poate rezuma la : "Salut”-“Salut”, şi gata!

Este foarte frustrant să inventezi întrebări ipocrite, adică să întreţii o discuţie cu tot felul de lucrui care nu te interesează. Tocmai de asta  prefer să tac, lucru care totuşi nu e suficient de fiecare dată, pentru că aproapele meu vede în
formalitaţi o buna metodă de socializare. Şi pentru că metoda asta-i foarte
ieftină şi la îndemana oricui( mă rog, nu şi a mea, pentru mine e greu să inventez întrebări ipocrite pentru a întreţine o discuţie) majoritatea o practică . Prin urmare sunt deseori nevoit să inventez răspunsuri. Cel mai greu e să răspunzi la întrebarea: "Ce faci ?". Asta pentru că tre' să te gândeşti ce altă acţiune mai faci in afar’ de cea evidentă: vorbeşti cu el! , e greu să-i spui şi ce făceai exact în momentul în care te-a interrupt, pentru că asta ar presupune că  are ceva probleme cu vederea, dar totusi, când se poate, aleg varianta asta. Doar că, uneori nu se poate şi atunci intru în horă şi dau cel mai tâmpit răspuns posibil, mai tâmpit decât însaşi întrebarea :"Bine !". Oricum, şansele că la întrebarea stupidă: "ce faci?", să primeşti răspunsul: "bine!" sunt foarte mari, aşa că nimeni nu este surprins, ăsta-i scenariu' si trebuie jucat indiferent cât e de prost.

Adevarata încercare apare în momentul când după întrebarea: "ce faci?" , vine întrebarea "Şi, ce mai faci tu ?". Draci, e greu, foarte greu să răspunzi la asta. Pe lângă problemele de mai sus, acum tre' să ai grijă să nu mai scuipi din nou :"Bine !".
Poate fi ceva mai grotesc decât să pui aceeasi întrebare tâmpită de două ori, uneori şi fară pauză? Răspunsul este: Da, există! Există ceva şi mai grotesc şi anume atunci când după : "Şi ,ce mai faci ?" urmează: "Altceva, ce mai faci"?. Asta e mama lor, întrebarea supremă. Întrebare care nu necesită comentarii, dacă n-aş fi pacifist , aş zice:” Âştia trebuie pocniţi” . Prin urmare, de multe ori aleg să nu ies din cameră, mai ales când vin rudele în vizită . Fapt care îmi sperie părinţii şi care îi conduce spre tragica întrebare :" Ce-o fi de el în viaţă ?":)

Cum ziceam, mă aşteaptă o săptămână grea, unde pe langă cele enumerate mai sus se adaugă si formalitaţile religioase implicate de o cununie religioasă. 

                                                                        Autor: Un bun amic! ( se vrea anonim, si ii respect decizia)

  

FUTILITÁTE, futilități,= Inutilitate; lipsă de seriozitate, frivolitate.

"TU" eşti o minune!

               M-am trezit plin de gănduri negre, problemele de ieri au devenit gândurile negre de azi. Prin minte îmi zburau toate propoziţiile posibile care încep cu „ Nu sunt…”: „Nu sunt la fel de bun ca şi…”, „Nu sunt la fel de talentat…”, „Nu sunt capabil de…” etc. Plin de „ Nu sunt…” , am plecat la cursuri, acolo te-am întalnit, ai venit, mi-ai strans mâna, mi-ai spus un banc şi am râs împreuna. Dacă  diminiaţă, Terra nu era cel mai primitor loc din univers, acum, a devenit un loc mai placut.

             După-masă, m-ai sunat: aveai nevoie de ajutorul meu! Am plecat într-un suflet să te ajut, şi te-am ajutat. Mă simţeam capabil, mă simţeam folositor. Terra a devenit un loc care „musai” trebuie să îl vizitezi! Seara am cântat împreuna, am mers la alergat şi toate gândurile negre au dispărut! Din „Nu sunt…” a mai rămas doar „sunt…”! Şi toate astea pentru că „ TU” , dragul meu prieten ( soră, frate, mamă, tată) ai fost langă mine, m-ai făcut să zâmbesc în momentele de tristeţe, m-ai făcut  să mă simt capabil , m-ai făcut să mă simt talentat.

            Pentru toate astea, Dragul meu „TU”, îţi mulţumesc!

                                                                        
                                                     Cu stima, Taranu'

Dragostea a murit...

 

                    De mici copii  ni se povesteşte de Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana , de feciori şi fete de împărat care şi-au gasit jumătatea si au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Pe urmă creşti  şi ţi se spune, că atunci când vei fi “mare-mare”, o să-l întâlneşti pe Făt-Frumos-ul sau pe Ileana Cosînzeana ta,  persoana acea specială ( “the one”) cu care vei sta o viată întreagă şi nu te vei sătura de ea. Vei afla ca asta înseamnă dragoste şi doar dacă o să fi o persoană bună, altruistă, morală o vei găsi, şi asta trebuie să cauţi în viaţă.(asta în cazul fericit că ai crescut într-o familie, şi ai avut parte de o educaţie  “aleasă”) 

                    Ai ajuns mare şi simţi că ai nevoie de “dragoste” şi începi să o cauţi. Te uiţi în stânga şi în dreapta şi vezi că unele fete caută “dragostea” sub îndrumarea profesorului de sport şi uni băieţi la orice fată care e dispusă să le ofere puţintică “dragoste”. Începi să o cauţi, poate te implici într-o relaţie şi după doi-trei ani, când relaţia e istorie, vei spune că dragostea nu există, că e doar satisfacerea instinctului sexual şi-a nevoii de-a socializa. Te vei uita atunci la alţii şi vei vedea că nici ei nu o duc mai bine: se bat, se înşeală, divorţează; şi iar o iau de la capat dar cu alte persoane. Ideea începe să ţi se contureze din ce în ce mai clar: Dragostea a murit!

                   Mai trece ceva vreme, timp în care îţi vezi de-ale tale, nu ai mai cautat dragostea. Ai întâlnit o fată/ băiat cu care te înţelegi si amăndoi credeţi că dragostea a murit. La un moment dat simţi, ca în prezenţa ei/ lui inima îţi bate cu putere şi te sperii, crezi că faci infarct. Dintr-o dată ţi se aprinde beculeţul: dacă tot ce ai ştiut despre dragoste e fals? Dacă dragostea nu trebuie cautată? Dacă te gaseşte EA atunci când eşti pregatit/ă să o accepţi?                                                                                                 Dacă ''DRAGOSTEA A MURIT. TRĂIASCĂ DRAGOSTEA!''